...de la fereastra Salonului doar acoperisuri inghesuite, de aici de sus nu stii ca e casa sau palat, doar acoperisuri, iar ora tarzie pentru un spital ma arunca in pat. Ma uit la ceas si si vad ca e aproape 11, nu mai vine la ora asta imi zic. Îl așteptăm pe Vlad de la Salveaza Vieti, voluntar vienez născut la Târgoviște. Trecusera 48 de ore da la operație, mai fac o tura pe hol sa ma conving ca merg drept. După 4 ture știu ca obosesc si ma arunc in pat sa dorm, daca dorm. Poate nu a avut timp, oricum lucrează la banca pana târziu, imi promisese niște filme, coperta cu numele Anei Frank nu imi adusese simpatie prea mare din partea medicilor care de câte ori o vedeau imi aminteau sa nu ma solicit prea tare.
Mai țin putin ușa deschisă de la salon sa vad cine mai trece pe hol. Viata se mișca încet la Sectia neurologie. Imi fac turele si apoi in pat. Fiecare tura o victorie, am si public din celelalte saloane cu usi deschise. Toți țin ușa deschisă sa vadă daa mai umbla viata pe hol. Asistentelor stau in Socialroom, cred ca se uita la televizor sau stau de vorba. Merg pana la capăt o data si apoi încă o data si tot asa. Publicul s-a plictisit de propria boala, nici nu mai e interesat ca după o intervenție pe creier eu merg drept, e Codul lui Da Vinci la RTL.
Ma asez in pat si iar încep sa ma gândesc, mai bine îl sun eu pe el, dar daca imi spune ca nu a avut timp, sau ca a uitat?! Mi e o zi si mâine abia o sa mai fac niște ture sângele o sa-mi pună stăpânire pe obraji si o sa arat mai refăcut. E clar, nu mai vine. Ma linistesc ca mâine o sa vina Vlad cu filme si o sa ma uit cat e ziua de lunga. Din patul meu nu imi scapă niciun vizitator. Ora 11 intr-un spital e un fel de ora 3 dimineața in viata obisnuita, daca ne gândim ca cina e pe la 6.
Din pat îl vad pe Vlad ca intra pe hol si nu e singur, silueta tânara nu-mi spune nimic, dar când se apropie imi dau seama ca îl cunosc si pe insotitor, nu mai stau in pat sar rapid ca nu pot sa stau de vorba cu ei in salon. Croatul de lângă mine nu dormea dar se vaita in continuu ca-l doare spatele iar domnul Super, un austriac, sfoaraia cu spor. Ies sa-i intampin si sa mergem la fotolii. In capătul coridorului exista un colț cu o canapea, o masa, doua scaune si o biblioteca, unde poți sa stai de vorba fără sa deranjezi ceilalți pacienți . Vlad si insotitorul se asigura ca pot parcurge traseul si ca sunt apt, bă chiar imi spun sa rămân in pat.
Cum sa stau in pat când mie imi vine sa sar intr-un picior?! Unde sunt prietenii mei sa vadă cine a venit sa ma vadă la spital la Viena, pe drumul spre canapea, stau si ma gândesc ca poate e un efect al operatiei. Ajung cu bine si ne asezam, povestim, mai mult eu , cum a fost operația cat de mult, cat timp, cat de greu. Vizitatorul la început cu grija, apoi glumet, apoi constatam ca avem prieteni comuni la constanta care fac kite. Sa tot fii trecut o ora , eu nu dau semne de oboseala cu asa vizitatori. Pana când, lui a început sa-i fie foame si sa gândească la un kebap de pe Mariahillfer strasse. Daca mai auzeam o singura data despre aceasta strada minunata din Viena eram decis sa fug de la spital sa o vad si eu.
Prietenul meu Stefi imi povestise ca ar sta pe aceasta strada de la 8 dimineața pana la 8 seara si apoi de la 10 seara pana a doua zi la 10 ar sta numai pe Mariahillfer, vizitatorii mei spuneau cam la fel, eu eram singurul de pe lumea asta care nu fusese acolo vadă minunea?! Acum, vizitatorul era la Viena cu treburi, iar la spital nu e Mariahillfer , dar totuși si-a rupt din timpul pentru celebra strasse ca sa vina sa ma vadă , pe mine. Misto!
Imi doream sa nu plece niciunul dintre ei, aveam senzatia ca de fericire o sa-mi sara din cap capsele care imi tineau operația si care imi dădeau tot farmecul de punker dement cu 24 de capse prinse de scalp. Am si o poza dar nu o arat decât celor cu nervii tari.
Au plecat...aveam si filme, eram fericit si imi venea sa la spunea toate meine scwestel-le ca la mine a fost in vizita cel mai misto artist din România si ca ele habar nu au. Aveam si filme acum, era trecut de miezul nopții , somn nu mai aveam, dar eram fericit.
As fii vrut sa-i spun ca imi plac o grămadă de piese de-ale lui dar cred ca eram patetic. Când eram la radio SKY la constanta puneam obsesiv in programe de seara, Copilul si Durerea, pe care si acum o consider o capodopera. As vrea totuși sa-i spun ca am plâns la propriu de fiecare data când punem piesa ca am trăit fiecare vers ca si cum eu eram copilul. Ca atunci nu visam ca ne vom vedea, mai ales in asemenea circumstante si ca o stam de vorba, dar ca as vrea sa-i multumesc pentru muzica si pentru vizita si pentru ca e a cum mi-am imaginat, un om cool si curat.
Multumesc, Tudor Chirila
